te-iubesc – Niculina Gheorghiță

Îți mulțumesc pentru că te iubesc

Gheorghiță Niculina — Tue, 27 Feb 2024 05:30:45 +0000

Mulţumesc pentru că te iubesc!

Cum să mulțumești cuiva pentru că-l iubești?

Da, sunt foarte multe motive pentru care poți să-i mulțumești cuiva pentru că-l poți iubi. Am să vă redau în acest articol câteva motive pe care le-am conștientizat de curând într-o discuție cu mezinul meu.

De obicei, când spui cuiva „te iubesc”, imediat aștepți să-ți răspundă și celălalt cu aceleași vorbe. De multe ori se întâmplă ca celălalt să răspundă ca un reflex, din cauza rutinei, obișnuinței și el, de fapt, să nu fie în prezent, să nu fie acolo cu mintea. Există situații când și celălalt simte să răspundă, dar sunt și cazuri când celălalt nu răspunde la semnal, și de aici încep discuțiile și conflictele de genul: deci nu mă iubești; de ce nu-mi spui și tu la fel; iubești pe altcineva; nu mai sunt bun(ă) pentru tine; etc.

Atunci când celălalt nu-ți spune aceleași cuvinte, din varii motive – fie e atent la altceva, fie are altceva de făcut în acel moment, fie are un alt fel de a fi – iar tu aștepți, înseamnă că părerea ta despre tine este că nu ești demn de iubire, ești un nimeni și nu valorezi nimic.

Aștepți toate astea din exteriorul tău atunci când tu nu te iubești. Astfel dacă cineva îți spune “te iubesc” zici în sinea ta: deci sunt și eu bun de ceva, mă acceptă cineva, mă apreciază cineva, mă respectă cineva etc.

Iubiți-vă pe voi și, fie că îți mărturisește cineva iubirea prin cuvinte, prin fapte sau prin manifestare, fie că nu-ți mărturisește iubirea, dar simți că te iubește, tu te iubești pe tine, te apreciezi pe tine, te respecți pe tine, asta este cel mai important în călătoria ta în pace în această dimensiune. Aceasta se traduce prin IUBIREA DE SINE.

Acum ne întoarcem la întrebarea: De ce iubim Oamenii? Răspunsurile unui copil de 8 ani au fost:

1. „Pentru că oamenii îți țin de cald”.

Ce-o fi însemnând că „îți țin de cald”? Iubirea este caldă deoarece tu când iubești te încălzești. Din punct de vedere spiritual ți se ridică energia în sigiliile superioare și apare încălzirea corpului. De asemenea, când cei doi se iubesc, se îmbrățișează foarte des și acea îmbrățișare, adică atingerea corpurilor fizice, creează căldură și apare încălzirea, care dă o stare de bine, de confort, de siguranță etc.

2. „Pentru că te ajută pe tine, când nu poți sau nu știi ceva, și ei știu mai bine.”

Interesant răspuns. Dacă tu nu știi ceva, cel mai ușor și mai repede îl întrebi pe cel pe care îl iubești sau simți că te iubește. Deoarece este cel mai aproape și disponibil în realitatea ta.

Un om care te iubește, când îi ceri să te susțină în ceva ce nu știi dar, vrei să înveți și vrei să creezi, de fiecare dată te va îndruma cum știe el mai bine. Noi ne atragem în iubire pe frecvență specifică și dacă cineva a venit în realitatea ta, a apărut pentru că l-ai atras să vă susțineți spre creșterea și dezvoltarea pe trepte superioare de evoluție. Asta nu înseamnă că ne vom dezvolta la fel sau pe aceleași direcții? Fiecare se va dezvolta în funcție de experiențele cu care are mai multă consonanță sau rezonanță; pe direcțiile unde are de experimentat și creat ceva nou, în funcție de nivelul său de evoluție în experimentare. De aceea atragem în realitatea noastră oamenii potriviți pentru a ne susține în salturile cuantice pe care le avem de făcut și de aceea îi iubim.

Realizăm aceste salturi cuantice pe o nouă treaptă de evoluție cu ajutorul luminii – pe care o au oamenii pe care-i iubim și care ne iubesc – din hologramele care sunt create și luminate de o anumită experiență deja depășită de acea persoană. Când depășești o lecție sau activezi o caracteristică divină din Sine, acea experiență se înscrie în câmpurile tale ca o hologramă, activată prin lumină. Lumina aceea este dată de trăire, simțire și manifestare. O hologramă din câmpuri odată activă devine adevăr pentru tine. Un adevăr cu care te vei susține în călătoria ta în experimentare și vei susține și pe cei cu care vei intra în relații de iubire.

3. „Pentru că atunci când iubești, devii bucuros în inimă.”

Am întrebat: „cum adică devii bucuros în inimă? Adică în inima ta, în pieptul tău se extinde o fericire, este ceva care te mângâie prin piept”.

Nu m-am gândit niciodată la o astfel de explicație. Cât de simplă și de logică este. Din punct de vedere cuantic și spiritual așa se întâmplă. Urcă energia în sigiliul patru sau în Anahata, adică în zona pieptului și, în acel salt al energiei, simți o mângâiere, o relaxare, o iubire pe care o poți extinde către toți și toate. Când energia a ajuns în zona pieptului tu de fapt te conectezi la fluxul de iubire divină. Este canalul energetic prin care toți suntem conectați din iubire și pentru iubire. Am venit în acest plan pentru a ne iubi și cu ajutorul acestei stări să ne susținem unii pe alții pentru a face salturile cuantice spre starea lui EU SUNT.

Eu zic că, după aceste explicații, avem motive să le mulțumim celor pe care i-am atras în realitatea noastră în relații de iubire de diferite tipuri (cuplu, copii, părinți, rude,colegi etc.) pentru că îi iubim.

Partenerul de cuplu, resursă de vindecare

Viața fiecăruia dintre noi începe într-o minune. Și suntem făcuți să fim într-o relație. Ca și copii experimentăm conectarea cu tot și toate. În general la fiecare copil, undeva în mica copilărie, apare o fisură în conectarea cu îngrijitorii.

Terapia iertării

Gheorghiță Niculina — Tue, 12 Sep 2023 15:44:16 +0000

Violenţa acestora era atât de mare incât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare, personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai mulţi psihologi clinicieni obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienţi.

În ciuda avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracole. După numai căteva luni, s-a dovedit că în cazul multora dintre aceşti pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe. Dozele medicaţiei au scăzut simţitor la majoritatea pacienţilor şi chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a trebuit sa fie inchis din lipsa de… pacienţi violenţi.

Partea cea mai interesantă este ca în acesti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou şi acces la dosarele criminalilor spitalizaţi.

“Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane” a declarat ulterior dr. Len. “Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine.”

În prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind această metodă pe mii de persoane, lucrând inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase precum UNESCO şi Natiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în psihologie obţinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul său succes ca psiholog clinician practicilor de vindecare tradiţionale învăţate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.

Metoda tradiţională învăţată de dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai, poartă denumirea de ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin “a îndrepta lucrurile”, “a corecta o eroare”.
Metoda este extraordinar de simplă, atât de simplă încât mintea noastră, fascinată de complex şi maestră în a complica masiv şi inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de altă parte, în ciuda simplităţii ei, metoda are la bază principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuţi în spiritul respectului pentru “raţional” şi “ştiinţific”.

Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori.

Dacă o persoană ne agresează, este util să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate.

Dacă şeful ne spune că nu suntem suficient de buni pentru postul pe care îl ocupăm, atunci vorbele lui nu sunt decât o reflectare a ceea ce noi înşine gândim în sinea noastră despre noi.

Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.

În viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi obţine singur căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona.

Pentru kahuna, circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflectă nivelul de conştiintă la care am ajuns.

Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică, circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viaţa noastră, pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru.

“Înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi, nimeni altcineva, eşti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti”, afirmă dr. Len, conştient că declaraţia sa poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor.

O idee foarte greu de digerat într-o societate în care ne-am obişnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alţii pentru ce nu merge în viaţa noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă. Mai mult, această idee este greu de acceptat şi de către persoanele considerate “supraresponsabile”. Căci una este să îţi asumi responsabilitatea propriilor acţiuni şi alta este să îţi asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face şi cu care singura legatură pe care o ai este că locuiţi împreună în acelaşi oraş. Mulţi psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.

Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical …

Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui doar pentru faptul că aceștia apărusera în viața sa. Problemele lor erau “creația” sa şi de aceea tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuși, să șteargă el însuși gândurile care au generat acele probleme.

Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleași concluzii. Asta înseamnă că dacă copiii noștri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am determinat acel lucru să se petreacă; dacă soțul ori soția ne înșeală, noi am atras asta. Pare absurd.

Totuși, evenimentele din viața noastră actualizează amintiri, tipare de acțiune trecute şi reacții ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoșteau foarte bine, reacții în care “parcă nu eram noi înșine”, nu-i așa? Dacă te confrunți cu o problemă, o situație-limită, un necaz, o suferință, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce anume din ceea ce se întâmplă în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să ștergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum putem ști care gânduri au creat acea problemă?

Este o realitate. În viziunea lor, care este comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat ființe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul.

Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. “Lumea este ceea ce credem că este”, afirma Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internațională în materie de huna. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleași concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacționează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepție asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un “ostatic al gândurilor mele”. Asta înseamnă că el tinde să se conformeze percepției mele și, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în așa fel încât să-mi confirme percepția mea despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecință a ceea ce gândesc despre acea persoană şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.

Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Așa stând lucrurile, atunci poate ca nu ar trebui să ne mire foarte mult că dr. Len și-a vindecat pacienţii lucrând doar asupra lui însuși.

Ce a făcut exact doctorul Len pentru a-și vindeca pacienţii?

De-a dreptul șocant! Bănuiesc că doctorului Len îi place să șocheze, să surpindă printr-o lovitură puternică şi neașteptată rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinși în rutina unor programe care rulează inconștient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susține cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele.

Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că
“o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

Apoi să începi să îți purifici gândirea, care a atras problema, printr-un proces de căință şi iertare.

“Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă. Îmi pare rău pentru că te-am făcut ostatic al gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul.”

Așa este în creștinism: ruga trebuie precedată de căință şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconștientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei minți şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul însuși.

când suntem bolnavi;
când cineva apropiat este bolnav;
când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.

Dacă problema ține de sănătate, atunci putem spune corpului: “Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă”. Și repetăm acest lucru cu sinceritate până problema dispare.

Dacă copilul are probleme la școală, putem repeta mental: “Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă”. Este esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința imediată este un sentiment de iubire, iar dr. Len şi Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal că vindecarea a început.

Probabil că la o primă citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, povești de adormit copiii. Dar kahuna afirmă că supraconștientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, “deștepte”, intelectualizate nu ajung la pacienţi. Accesul la miracol, şi implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedati de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica viața inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățește semnificativ.

Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în fază terminală şi a descris experiențele şi concluziile sale în două cărți devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeste “The Four Things that Matter Most” şi se referă la cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac celor apropiați pe patul de moarte.

Acestea sunt: ”Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă.”

Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declarații care, în opinia sa, au un potențial imens în a ne vindeca relațiile şi în a ne transforma profund viața.